Prima postare( In cadrul CCN) - de la Zen

Ajungem la o varsta cand ne vom gandi la trecutul ce nu se mai poate intoarce si astfel incercam sa ne agatam de ce a mai ramas.
Rand cu rand cartea vietii a fost scrisa, iar timpul ne-a plasat aici... inconstienti. In ochii nostrii se mai pot citi gandurile care odata nu si-au gasit drumul. Am iubit, am mintit... si am incercat, poate prea des, sa salvam ce a mai ramas din visele pe care le-am impartasit. Pretindem ca sfarsitul nu ne-a gasit dar ne vom risipi cand vantul va bate printre frunzele asternute.Tot ce ne-a mai ramas suntem noi... doi !
Ne mai iubim ca inainte ? Oare atunci chiar ne-am iubit ? Acum nu mai conteaza. A devenit obisnuinta. Dar atunci... atunci pe cine am iubit ? Nici asta nu mai conteaza. Greseala am facut-o, nu o mai pot repara.
Stau in pat si ma gandesc la inconstienta – boala a adolescentei – cu care tratam pe atunci problemele vietii, ale viitorului.
Ma indrept spre fereastra... e intuneric, liniste deplina... doar vantul adie usor voind parca sa-mi aline durerea ce-mi arde inima. Imi iau haina, palaria si bastonul si ies afara. Incep sa ma plimb pe langa locul unde odata a fost scoala in care am invatat... tot. Parca si acum ii mai pot simti parfumul ce umplea curtea si zambetul ce aparea ca o raza de lumina in zilele innorate.
Camp... ! Nu a mai ramas nimic din curtea care obisnuia sa fie plina; buruienile isi fac loc prin crapaturile ruinelor.
Obosit de atata macabru, ma asez pe o banca. La un moment dat o lumina puternica, stralucitoare m-a orbit. Aparuse din senin si se apropia spre mine pe fundalul acelei voci... de neuitat. Inima incepuse sa-mi bata din ce in ce mai tare, ca niciodata, iara man ace strangea bastonul cu o forta impresionanta si picioarele tremurande forma imaginea unui batran ce-L vazuse pe Isus.
M-am ridicat si am strigat la ea, asteptand-o cu bratele deschise. Lumina se apropia rapid. Imaginea devenea mai clara ... Nu era “ea” ! Ci o fetita care-i semana leit.Am ramas asa, cu bratele deschise, pentru inca cateva zeci de secunde pana mi-am revenit. Bataile inimii aproape ca incetasera. Imi aprind pipa ca sa ma calmez apoi ma asez pe banca. Prin fata mea trec doi tineri ce se imbratiseaza si se joaca cu picioarele prin frunzele cazute la pamant. Nepasarea si indiferenta fata de ziua de maine se pot citi pe fatal olr. Privirile ce si le arunca si gesturile uneori timide denota iubirea ce si-a pus stapanirea pe cei doi. Uitandu-ma la ei, o lacrima imi strabate obrazul batut de vreme, care incearca cateodata sa schiteze mici ramasite de bucurie ascunzand tristetea sufleteasca si greutatile vietii.
Asa eram si noi, doi tineri orbiti de tot ceea ce inseamna dragoste.
Acum nici nu mai stiu cum se scrie cuvantul; mi-a disparut aproape complet din vocabular, din suflet.
Am asteptat o zi intreaga si nu a venit.
Ajuns acasa, monotonia, fericita ca m-am intors, si-a reluat locul onorific din viata si inima mea, punandu-si inca odata pecetea pe gesturile si simtirile mele.